Final de ianuarie olandez. Zi posomorata, cer pudrat cu funingine , umezeala salcie ce imi pune la incercare incheieturile trupului si ma trimite major in stare de toropeala. E buna si toropeala insa ,la mine dureaza cam de mult. De o luna alerg sa legalizez statutul meu in Olanda pentru a putea avea dreptul sa lucrez aici. Lucrurile au mers lin, curgator, nu am avut niciun impediment birocratic. Insa jobul promis nu s a materializat inca. Din pacate.
Ma vad ratacind pe strazile orasului, printre case caramizii si gri ce privesc spre mine cu ochii lor de geamuri largi si prin gandurile razlete si independente care imi asalteaza mintea. Nelinisti, intrebari, posibile raspunsuri, griji si indoieli, toate se imbulzesc deodata sa mi aduca aminte ca sunt prea relaxata in acest moment. Dar am invatat sa le ignor si sa prioritizez doar pe cele care imi dau confort. Caci astfel, cum as putea sa trec peste perioada asta lanceda si monotona, fara un capat care sa l vad ?
Nu este totul cum ne dorim si cum visam . Nu merge totul ca pe roate si cateodata trebuie sa asteptam ca sa vina timpul pentru fiecare dorinta , sa se materializeze. Insa pentru asta trebuie rabdare. Si mie mi a cam disparut. In lupta inegala cu timpul nu castigi. Mai bine negociezi si ii lasi partea lui din joc in timp ce tu faci cartile.
Pentru ca nimeni nu castiga in lupta cu timpul. Putem doar sa ni l facem aliat incercand sa traim frumos fiecare zi, sa dam sens oamenilor si momentelor din viata noastra.
Si nu putem face asta traind zi de zi in nelinisti, griji, indoieli si temeri.
Singura, speranta este cea care face ca timpul sa nu ne treaca in van , este cea care ne tine ancorati in universul nostru personal, oricat de zguduit ar fi acesta.
E timpul cu mine insami. Trebuia sa vina si intalnirea aceasta. Eu cu mine. Si ma scutur de indoieli si neputinte zambind timpului si acceptand provocarile cu sperànta. Si cu multa rabdare.
