Priveste la streasina casutei mici din chirpici, in care au crescut trei generatii de copii , casa ridicata de mainile lui mari si brazdate de urmele luptei cu viata.... Mai are burlanul ala de facut care tot se rupe de atatea carpeli ; " cand o sa vina leafa... ", isi zice.-Ioano. Fai , Ioano! ai dat la copii sa manance?
- Pai au mancat , Dobrica, ceai cu paine , pupa-le-as lor talpile ...sa le pun apa la incalzit si sa aduc ligheanul de afara ca acu` se inopteaza...
- Fetele mele, fetele mele...zambeste cu duiosie tinandu-le pe fiecare pe genunchii lui....
-Cand oi muri mai veniti voi sa ma vedeti , tataie? sa -mi aduceti o floare? -Venim , tataie, cum sa nu venim?!
-Nu mai veniti voi ,tataie....nu mai veniti ..si mana lui mangaie capetele carliontate ale fetitelor nedumerite in timp ce pe chipul lui bland se asterne un zambet amar de resemnare si tristete..
- Nu mori tu , tataie! tu nu o sa mori niciodata! nu te lasam noi sa mori!
Se lasa seara peste linistea primordiala de la inceputul lumii...ca un ritual , in acelasi mod firesc in care se misca de sute de milioane de ani, soarele isi arunca ultimele raze palide peste lumea mirifica a satului. Inca o zi pleaca...si altele vor pleca la fel..
"Ioano, ma duc sa ud gradina ca s-a lasat arsita acu` ."
"Du-te , Dobrica, du-te."
Si s-a dus.....
Au trecut 37 de ani de atunci....cararea cimitirului s-a acoperit de iarba inalta....ele au uitat sa mai mearga..distanta a omorat puterea de a ajunge la acea carare..prinse in vartejul ametitor si obositor al vietii fetitele de atunci au ratacit drumul ....
"Nu mori , tataie; tu nu o sa mori niciodata. Vei trai pentru totdeauna in sufletul meu... eram, insa, prea mica sa stiu sa spun asta atunci.."
