Priveste la streasina casutei mici din chirpici, in care au crescut trei generatii de copii , casa ridicata de mainile lui mari si brazdate de urmele luptei cu viata.... Mai are burlanul ala de facut care tot se rupe de atatea carpeli ; " cand o sa vina leafa... ", isi zice.-Ioano. Fai , Ioano! ai dat la copii sa manance?
- Pai au mancat , Dobrica, ceai cu paine , pupa-le-as lor talpile ...sa le pun apa la incalzit si sa aduc ligheanul de afara ca acu` se inopteaza...
- Fetele mele, fetele mele...zambeste cu duiosie tinandu-le pe fiecare pe genunchii lui....
-Cand oi muri mai veniti voi sa ma vedeti , tataie? sa -mi aduceti o floare? -Venim , tataie, cum sa nu venim?!
-Nu mai veniti voi ,tataie....nu mai veniti ..si mana lui mangaie capetele carliontate ale fetitelor nedumerite in timp ce pe chipul lui bland se asterne un zambet amar de resemnare si tristete..
- Nu mori tu , tataie! tu nu o sa mori niciodata! nu te lasam noi sa mori!
Se lasa seara peste linistea primordiala de la inceputul lumii...ca un ritual , in acelasi mod firesc in care se misca de sute de milioane de ani, soarele isi arunca ultimele raze palide peste lumea mirifica a satului. Inca o zi pleaca...si altele vor pleca la fel..
"Ioano, ma duc sa ud gradina ca s-a lasat arsita acu` ."
"Du-te , Dobrica, du-te."
Si s-a dus.....
Au trecut 37 de ani de atunci....cararea cimitirului s-a acoperit de iarba inalta....ele au uitat sa mai mearga..distanta a omorat puterea de a ajunge la acea carare..prinse in vartejul ametitor si obositor al vietii fetitele de atunci au ratacit drumul ....
"Nu mori , tataie; tu nu o sa mori niciodata. Vei trai pentru totdeauna in sufletul meu... eram, insa, prea mica sa stiu sa spun asta atunci.."
12 comentarii:
frumos
Ce frumos ! Mi-au dat lacrimile. Asa e viata ! Ei raman acolo in sufletul nostru, pentru totdeuna.
Recunosc. Si pe mine m-a impresionat.
Si totusi, cat timp ne amintim, ei n-au murit... nu-i asa?
Asa este, pheideas. Raman in sufletul nostru pana cand si noi vom parasi aceasta lume .si poate ca si de noi isi va aduce cineva aminte, cu drag..candva; depinde insa ce amintiri lasam in urma noastra ...
Acel om bland nu a murit, Angela :) a lasat in urma lui o viata simpla si muncita, fara sa se planga vreodata, totodata pastrandu-si demnitatea de om....si ne-a lasat imaginea unui bunic adevarat , un sfant blajin pe care niciodata nu ai avea cum sa-l uiti...
Oameni deosebiti cu multa demnitate si onoare, ne-au oferit caldura si mangaiere sufleteasca si au ramas in sufletele noastre torte vii.
Dumnezeule...ar trebui sa scrii, draga prietena!Mai mult...
Mi-am cunoscut doar bunica din partea mamei, o femeie atat de balnda, blajina , modesta si vorbea la fel de frumos ca bunicul tau...
Mi-amintesc de vacantele la Patarlagele, acolo unde bunica mea avea o casuta, parca din povesti, construita din chirpici, cu prispa si cu presuri tzesute la razboiul de tzesut, cu mainele ei muncite de lucru la camp...Ea , mamaica, m-a invatat sa cos, facea niste fete de masa si niste servete exceptionale...
Nu mai pot vorbi...plang!
Oameni deosebiti, mi-e dor de ea, mi-e dor de mama!
Multumesc Daniela!
Atata timp cat ne amintim de ei...raman vii in sufletul nostru!
Scuze pentru greseala..."blanda".
Vremuri stinse ramase numai in memoria noastra afectiva, draga mea tartoras ...vremuri cu care din pacate nu ne vom mai intalni niciodata...
Asa cum spuneam unui coleg de blogosfera astfel de amintiri ne hranesc sufletul vesnic doritor de frumusete , simplitate si mistic; satul romanesc de acum 30 ani asa era...un colt feeric in care Dumnezeu inca mai cobora printre oameni...
Nu stiu daca pot scrie mereu...stiu doar ca am cateodata cate ceva pe suflet pe care il impart cu voi :)
Cu placere, draga mea.
O seara placuta.
O zi Binecuvantata familiei tale acum, de Sanzaiene!
Multumesc , Paul, asemenea!
ce frumos!!! mi-am amintit si eu o clipa de copilria mea petrecuta alaturi de bunici, la fel de iubitori...amintiri frumoase, dar si umbrite de tristete datorita disparitiei lor...:(
Trimiteți un comentariu