Tuesday, April 5, 2011

Karina - 3 ani

Oare cum ar fi ca totul sa mearga minunat  in viata ta, sa ai posibilitatea sa planifici si sa prevezi totul si drumul sa curga lin pe firul neintrerupt al timpului..?
Oricata capacitate de prevedere a lucrurilor as avea (si stiu ca o am caci prin nastere sunt proiectata sa calculez totul in viata mea) nu poti avea control total al evenimentelor ce te inconjoara si mai ales la situatiile in care viata te arunca.
Cand cred ca totul merge oarecum bine exista ceva care apare sa imi darame siguranta de mine si controlul; si mai ales atunci cand intr o astfel de situatie neprevazuta cu un caracter nefast  e aruncata o persoana draga si importanta, lucrurile devin si mai greu de inteles si suportat...

Karina s a nascut la sapte luni in urma unor complicatii de sanatate a mea aparute pe fondul unei sarcini tarzii.
S a dezvoltat normal si a crescut inconjurata de afectiunea care i am dat o , noi, parintii ei si cam atat.
Am scris despre socializarea inexistenta aici si nu o mai reamintesc; insa, urmarile acestei lipse se fac simtite acum; Karina are trei ani, nu vorbeste decat la nivelul unui copil de un an, nu priveste pe nimeni in ochi decat foarte rar, zambeste foarte putin pentru varsta ei, nu e spontana, nu accepta rarii copii in prezenta ei. Nu relationeaza bine iar raportul medical si psihologic au declarat o Out of her range in 5 puncte din opt care  masoara sanatatea fizica psihica si sociala a copilului....
Nu vrea sa ma gandesc prea mult la cuvantul "autism"  cu toate ca psihologul a dat ceva de inteles insa toti indicii duc la ceea ce refuz sa accept.
De  cateva luni bune alergam la specialisti (de aceea si lipsa mea totala pe blog) si am reusit sa o inscriem la un program de trei ore pe zi de preschool pentru a o ajuta si observa daca inadecvata ei dezvoltare se datoreaza mediului ostil in care traim sau este vorba chiar de autism. Deocamdata e sub observatie si va mai fi cateva luni , timp dupa care se va hotara daca e condamnata la o viata stranie sau nu...
Ceea ce e pozitiv este faptul ca a acceptat gradinita, nu a plans si se pare ca ii place , atat cat intelege ea ce se intampla in jurul ei. Insa nu poate participa activ la activitati specifice varstei ei pentru simplu motiv ca IQ ul ei este de 63 ceea ce o incadreaza in limitele unui retard mintal usor.
Nu stiu deocamdata nimic si nu stiu daca toate acestea se datoreaza izolarii si banalitatii in care traim sau unei nesanse genetice..vom vedea...insa sufletul meu cat si al sotului meu tremura in asteptarea timpului cand se va da un diagnostic...si nu e usor deloc...
Se lucreaza foarte mult cu ea acasa mai ales cat si la gradinita..si vreau sa spun ca e de lucru non stop; nu vrea sa stea singura, nu vrea sa se joace singura si situatia ei cere atentie totala si speciala..
Se fac pasi mici dar siguri' a inceput sa priveasca mai mult orice persoana (evitarea privirii este un semn de autism), zambeste ceva mai des insa toate acestea cu eforturi mari si cu timp alocat numai pentru ea , 16 ore pe zi.
Sunt dispusa sa ii aloc tot timpul din viata mea numai sa stiu ca isi va reveni si ca acest episod e doar influienta societatii bolnave in care suntem nevoiti sa traim..de altfel si specialistii cu care am discutat au fost de aceeasi parere: socializarea deficitara aici isi pune amprenta pe mii de copii sub forma negativa.
Sunt dispusa sa fac orice numai sa stiu ca nu va suferi toata viata si va fi condamnata sa traiasca sub umbra celorlalti , singura si neinteleasa...nimic nu conteaza in viata mai mult ca faptul de a avea un copil care se dezvolta normal si armonios...
Nu mi ramane decat sa sper si sa ma rog ca o minune sa schimbe totul si sa inceapa sa vorbeasca si sa relationeze normal , in limitele varstei ei...